Opinii

Dansand pentru a trai

autor: Simona Toroscai (traducere din publicatia Newsweek)

foto Patricia Marinescu

Nimic nu înfrumuseteaza mai mult Cuba lui Castro decât muzica!

O vizita în Cuba mai mult ridica întrebari decât ofera raspunsuri. Cum a reusit socialismul specific cubanez sa reziste în ciuda unui embargou american strict? Cum pot ramâne cubanezii atât de mândri de sistemul lor guvernamental, când traiesc într-o asemenea deznadejde? Ce se va întâmpla dupa moartea lui Fidel Castro? Si, pentru numele lui Che, cum au învatat acesti insulari sa danseze atât de bine?

În cartea sa "Last Dance in Havana: The Final Days of Fidel and the Start of the New Cuban Revolution" ( Ultimul dans în Havana: ultimele zile ale lui Fidel si începutul noii revolutii cubaneze”), Eugene Robinson, jurnalist la The Washington Post, pune întrebari similare. Folosind muzica si dansul ca filtru propriu de informatie, Robinson clarifica o mare parte din Cuba lui Castro.

"Astazi toata Cuba danseaza pentru a trai; astazi toata Cuba traieste pentru a dansa", scrie Robinson. A întelege ritmurile si tensiunile dansului cubanez e crucial pentru a întelege tara. Ca sa uite de neagra saracie cubanezii danseaza în fiecare seara ca si când ar fi ultima din viata lor.

Însa dansul e utilizat si ca metafora: cubanezii obisnuiti, disperati dupa dolari americani, cu care sa-si permita luxul de a cumpara medicamente sau lapte proaspat, calca în pasi de balet linia dintre castroism si capitalism, pentru a câstiga în plus fata de ratia alocata. Totul în Cuba e dans - si nu exista dansator mai bun decât Castro.

Timp de 45 de ani, El Comanadante a valsat pe ringul de dans al diplomatiei. A curtat, în mod inteligent, Uniunea Sovietica în timp ce scuipa flacari catre acei imperialistas din nord. Când muzica sovietica - împreuna cu 6 miliarde de dolari ajutor anual - a încetat, Castro a gasit noi parteneri de dans printre elitele sud-americane si europene de stânga.

A îngaduit piruetele noncomformistilor, dar a avut grija sa-i ameteasca bine înainte sa-i scape de sub control. Un timp chiar a permis artistilor cubanezi de hip-hop sa vorbeasca despre rasismul cubanez - a carui existenta Castro o neaga insistent. Însa când rapperii au început sa critice putin cam prea zgomotos, Castro a tras cortina peste spectacolele de hip-hop din Havana.

Prin interviuri cu muzicieni, câtiva cubanezi anonimi (putin cam multi), soferi de taxi si chiar unii oficiali guvernamentali, Robinson ia pulsul Cubei contemporane. Desi întoarce problema pe toate partile, nu reuseste sa scoata la lumina adevaratele raspunsuri. Într-adevar, muzicienii sunt tot atât de sfâsiati între timba, muzica locala si comercialul latino-pop pe cât sunt si cubanezii obisnuiti de nehotarâti între avantajele socialismului sau capitalismului.

Popularitatea hip-hop-ului demonstreaza ca tinerii cubanezi care nu se identifica cu vechea revolutie, s-ar putea sa fie pregatiti pentru una noua. Exista optimism în legatura cu viitorul Cubei, la fel cum exista si teama de ce se va întâmpla dupa moartea lui Castro.

Dar ce se va întâmpla in mod sigur? Robinson nu poate prezice. Precum turistii ramasi cu gura cascata la dansatorii care încing în fiecare seara atmosfera în Casa de la Musica din Havana, si noi trebuie sa ne multumim cu a ghici care va fi urmatoarea miscare a celui mai mare dansator al Cubei si ce va însemna aceasta pentru tara lui.